douazecisiunu

Striped controller:
Bad news. The fog’s getting thicker.
Johnny:
[jumps to an overweight controller] And Leon is getting laaaaarrrrrger. 

 

And I’m getting older.

Azi a fost ziua in care 3 tigancuse mi-au furat cele doua pungi – una cu plastic, alta cu hartie – pe care vroiam sa le bag in containerele de reciclat. 

E clar…in 2012 o sa se dea spargere la librarie si o sa se fure tot ce se poate de Tolstoi, Nietzche si Istoria literaturii romane de Calinescu.

Insemnare datata 15 septembrie  a.c

(aparent, weblog-ul nu stie sa publice retroactiv)

 

 

Cutremurul din ‘77 l-a prins pe unchiu-miu (pe atunci avea frageda varsta de aproximativ 11 ani) pe fotoliul mare din sufragerie, cel sprijinit de perete si cu un ceas cu cuc deasupra. Cum au inceput vibratiile, a inceput si unchi-miu sa se legene o data cu ele si sa debordeze de entuziasm si voie buna:

- Primul cutremur din viataaaa meaaaa, primul cutremur din viata meaaaa!

Bunica il privea ingrozita de sub toc, gandidu-se ca daca pica ceasul ala cu cuc, va fi primul si ultimul cutremur din viata lui!

 

Azi n-a fost nici un cutremur – cel putin pentru mine, caci pentru sefu a fost o mica zgaltaiala. Toata dupa-amiaza mi-au sunat in ureche vorbele lui unchiu-miu, cu o mica modificare: "Prima demisie din viata meaaaaa, prima demisie din viata meaaaa!" 

Asta seara am fost Toto. Si catelu meu a fost Dorothy. Si mergeam amandoua pe Cararea de Aur care era din caramizi galben aurii, care caramizi erau de fapt pufuleti. Si Dorothy a mancat, una cate una, toate caramizile.

 

 

 

PS: Oz-ul era intr-adevar verde, dar nu era la capatul drumului, ci de-a lungul Cararii de Aur, ceea ce ma face sa cred ca eram de fapt pe Centura de Aur a Oz-ului /:)

Mi-e frica sa ma uit sub pat. Sentimentul a revenit dupa mai bine de 19 ani – brusc. 

De fapt…cand eram mica nu mi-era frica sa ma uit sub pat caci un aveam un sub pat. Acolo erau sertarele si in ele ciorapii si atat.

Dar acum. la 24 de ani, mi-e frica sa ma uit. De vreo sase luni, de cand cu noul pat, ceva dubios se petrece printre cutiile de sub patul meu. Sex – printre altele! Cel putin asa cred, caci se aud miscari ritmice si miorlaielile dezprobatoare ale pisicii (felete mele sunt cam lesbiene). Pe langa sus numita activitate, am auzit si zgomote " de ingropat" (posesorii de pisici stiu la ce ma refer) si, in seara asta, cand am descoperit o farama de cartof pe covorul meu si mata a disparut subit la stanga, am inteles ca exista un teritoriu misterios, plin de surprize, in care se prea poate sa gasesc si dinozauri disparuti.

 

Azi schimbam impresii cu un nord-italian despre sudul tarii, despre organizatii criminale si despre Napoli.

Eu (care cred ca dictonul "Vedi Napoli e mori" inseamna de fapt ca nu mai scapi cu viata de acolo) :

- Mie mi-e frica sa merg la Napoli.

El:

- Si mie….

Bunica mai are putin si declara razboi pantalonilor mei! Tuturor pantalonilor mei! Daca furia se va dezlantui, nimeni nu vor scapa intreg: nici ei, nici eu.

Bunica nu intelege de ce ma vede in pantaloni cand afara e cald si frumos, vreme numai buna de fusta – nici eu nu inteleg asta uneori, dar dimineata, la 6, cand trebuie sa ma trag afara din pat, imi amintesc brusc motivul.

Bunicii insa ii e greu sa inteleaga asta. Nici n-ar sta sa-i explic.

"Iar esti in pantaloni?!". Asta este primul lucru pe care il spune cand ma vede. De ceva timp nu s-a mai rezumat la intrebari pseudoretorice, ci a trecut la actiune: imi face fuste. In clini, drepte, business, mai putin business, bunica promoveaza cum poate fusta in fata nepoatei.

Si daca nu o sa ma vada in ele – sau daca nu o sa le vada la spalat – atunci presimt ca o sa puna mana pe foarfeca de croitorie si o sa taie raul de la radacina.

Ziua in care afli ca seful tau nu e seful tau, ci (doar) colegul tau….

 

Viata bate filmul.

Stii bancul ala cu sotia care afla ca barbatul a cheltuit toti banii pe hartie igienica? 

-Deh, femeie, am auzit ca vin vremuri cacacioase si am zis sa fim pregatiti.

 

Pregatit pentru vremuri din astea pare sa fie si seful cel mare. Adica avem hartie igienica. Dar e criza si trebuie sa tii cu dintiii de fiecare banut. Asa ca avem hartie igienica sub cheie. De azi ( de ieri?) incolo fiecare va da cu subsemnatu in cazul in care se duce la buda, nu gaseste hartie dar nu vrea sa renunte totusi la bunul obicei de a se …igieniza.

 

Pacat ca nu a mai avut loc sedinta de azi, caci doream sa vin cu niste idei care sa sustina acest demers de reducere a cheltuielilor. Fiecare angajat ar putea sa aiba propriul sul, pe care sa si-l aduca de acasa. (Firma ofera loc de munca platit, transport, bonuri de masa, dar nu scrie in contract nimic de hartie igienica). Daca se merge pe varianta sul-de-hartie-de-la-firma, atunci se poate pune o ratie: fiecare angajat are voie la 3 patratele pe zi. Daca depaseste, ia din ratia de a doua zi, s.a.m.d. Oricum, pot fi gasite diverse metode ca sa te asiguri ca nu te fura angajatii – cel putin nu la acest capitol. 

Criza inseamna ca au venit vremurile cacacioase si seful are cheia de la dulapul cu hartie igienica.

"Stimate client, 

 

Va informam ca la data de 15.07.2009, in registrati un numar de 15 zile restanta si o datorie in valoare de 0,27 RON, reprezentand:

0 RON credit restant

0 RON dobanzi restante

0,27 RON dobanzi penalizatoare,

0 RON comisioane neincasate,

conform contractului de credit nr (….) "

 

si de aici nu mai e nimic interesant.

Asadar, cine imi poate explica cum de am dobanzi la ceva ce nu exista? Sunt oare penalizata fiindca mi-am platit rata? Hmmm… Uite ceva la care nu m-am gandit pana acum.

 

A doua chestie, poate mai importanta decat prima si mai interesanta din punct de vedere stiintific si medical: la o  restanta de 0,27 RON (adica pe intelesul tuturor, 2 700 de lei vechi), de ce te obosesti sa-mi trimiti scrisoare prin posta? Stiu ca bancile sunt institutii care urmaresc profitul – zeul lor fiind probabil Profitelxes – dar nu e aberant sa cheltui 3 lei ca sa obtii 0,27 lei ? Unde mai e profitul?

Lasand la o parte datoria pe care nu o merit, de ce cheltui curent, cartus, hartie, plic, posta ca sa ma anunti de o datorie atat de mica incat nici nu conteaza? Si mai si platesti pe cineva ca sa faca asta! Puteai la fel de bine sa taci din gura pana cand ajungeam la monstruoasa datorie de 3 lei, poate ca ma speriam, dadeam fuga sa platesc si iti mai scoteai din cheltuieli.

 

In fine, prost sa fii, norocul de a fi banca sa-l ai. Si nu orice banca, ci BCR.

Este uimitor la cat de multe nivele poate sa rateze institutia asta: in relatia cu publicul, in campania de promovare a serviciilor, in prezentarea pe care o tine un director al tau. Am fost la Top Talents (acu, la inceputul lui mai ) si un nene director, prezentandu-se, a spus ca este de la …BRD.   A fost ceva de genul "BRD. Gandim la fel". Cred ca reprezentantul BRD, prezent de altfel in sala,  a apreciat foarte mult sprijinul … institutional. Sala a fost in delir.